Il nome della rosa: "in faţa unei carti nu trebuie sa ne intrebam ce spune, ci ceea ce vrea sa spuna"

Nu stiu de ce, timp de foarte multi ani, am crezut ca "Numele trandafirului", scrisa de Umberto Eco, este o carte "grea", care "trebuie" citita pentru ca se regaseste in lista celor 100 de carti care nu ar trebui sa lipseasca din biblioteca noastra interioara. Citisem cateva pareri emise de cei care citisera cartea, care nu o puneau intr-o lumina prea buna, scotand in evidenta multimea discutiilor filosofice, a elementelor de natura religioasa, a nenumaratelor citate in latina (limba cu care m-am intersectat undeva prin clasa a VII-a cred, dar fara sa lase asupra mea vreo urma care sa imi aminteasca de acea intalnire), de elementele de istorie pe care autorul le imbina atat de bine cu evenimentele fictive incat este imposibil sa le mai deosebesti; cu alte cuvinte, de toate acele elemente care fac din aceasta carte o capodopera a literaturii universale, care nu este pe placul si, mai ales, pe intelesul tuturor. 

Da, este o carte "grea", in sensul ca trebuie citita cu atentie, fara graba, pentru a deslusi tot ceea ce autorul a vrut sa transmita. Cartea e plina de sfaturi si de pilde privind principiile vietii in general si ale vietii monahale in special. Pot sa spun ca mi-a deschis noi orizonturi de intelegere a oamenilor bisericii, a motivelor care ii determina sa aleaga aceasta cale si a modului in care ei aleg sa mearga pe acest drum, unii alaturi de Mantuitor, altii singuri.

Faptul ca, pe langa tema istorica si cea religioasa, are si o tema politista, pentru mine a fost cireasa de pe tort. Fan infocat al acestei teme, marturie stand zecile de carti ale Agathei Christie citite si sutele de thriller-uri vizionate, am apreciat felul in care autorul ne introduce in scenariul crimelor, ne face cunoscuti suspectii si incepe sa scoata la iveala indiciile. Suspansul e bine dozat in capitolele cartii, culminand cu aflarea vinovatului, care, binenteles, e cel la care ne asteptam cel mai putin.

Actiunea cartii este plasata in Evul Mediu, una din cele mai negre perioade din istoria omenirii, dupa parerea mea, cand oamenii au uitat ceea ce se descoperise cu secole in urma, involuand pana la stadiul in care considerau ca tot ceea ce nu intelegeau era "vrajitorie", "lucru necurat", care trebuie ars pe rug, torturat in cele mai oribile moduri pe care imaginatia le poate crea, distrus cu desavarsire. 

Din pacate, femeile au avut una din cele mai ingrate situatii, fiind persecutate doar pentru faptul ca erau femei, fiind vazute ca "lantul vanatorilor", "corabiile diavolului", cu "sufletul ca o plasa" si "mainile ca niste funii". Nu o sa inteleg niciodata cum, in ciuda cunostintelor acumulate secole de-a randul, omenirea a permis ostracizarea femeii, mergand pana la dezumanizarea ei. Exista in aceasta carte o descriere a femeii care socheaza prin violenta ideilor, rautate si ingustimea mintii, dar care este in acelasi timp un exemplu foarte elocvent al imaginii femeii din acea perioada. Exista, insa, si replica autorului in raport cu aceste idei, acesta considerand ca Dumnezeu "i-a ingaduit multe privilegii si calitati".

Asa cum am spus, in carte au loc multe discutii filosofice, care insa nu plictisesc si care trebuie citite cu atentie. Punctul de vedere al autorului este mereu pus in evidenta, prin intermediul personajului Guglielmo, acesta fiind vocea lui Eco care isi expune astfel parerile proprii cu privire la evenimentele istorice reale si preceptele religioase. Dintre intrebarile filosofice, doua sunt centrale, captiveaza si indeamna la reflectie. 

Prima intrebare: a fost sau nu Iisus sarac? Intrebare foarte importanta, deoarece de raspunsul ei depinde organizarea bisericii: cei ce sustineau ca Iisus a fost sarac, doreau ca biserica sa fie la randul ei saraca, sa renunte la bunurile pamantesti (bani, terenuri, etc) si sa nu mai intervina in deciziile statului; cei ce sustineau ca Iisus nu a fost sarac, ca a detinut bunuri, ca simpla folosire a unui bun inseamna ca il detii (de ex, hainele pe care le imbraca, desi erau date de catre oamenii din jurul lui, ii apartineau ca si bun), doreau, binenteles, o biserica bogata si puternica. Cred ca stim cum s-a raspuns pana la urma la aceasta intrebare, nu?

A doua intrebare este cea pe care se concentreaza de fapt intreg romanul, fiind motivul principal al crimelor: este sau nu este bine a rade? Pe pagini intregi sunt aduse argumente pro si contra rasului, dar mai ales a "artei deraderii", considerandu-se ca daca aceasta "ar deveni acceptabila", biserica si-ar pierde autoritatea asupra oamenilor de rand, fara carte, pe care ii controla prin frica si amenintari, care intr-o zi ar putea spune "eu rad de Intrupare". Rasul trebuia, deci, cu orice pret, oprit, lucru care se transpune in carte prin ascunderea in biblioteca abatiei a ultimei copii a partii a doua a Poeticii lui Aristotel, "aceea pe care toti o socoteau pierduta sau niciodata scrisa", in care Filosoful discuta despre ras, deoarece "numai omul, dintre toate animalele, are putinta de a rade".
"Aristotel vede inclinarea spre ras ca pe o forta buna, care poate avea si o valoare de cunoastere, cand prin enigme rafinate si metafore neasteptate, spunandu-se totusi lucrurile altfel decat sunt, ca si cum ar minti, ne obliga de fapt sa le privim mai bine si ne face sa spunem: iata, chiar asa stau lucrurile, si eu nu stiam". In finalul cartii, aceste cugetari ale lui Aristotel sunt pierdute pentru totdeauna, arzand in focul care cuprinde intreaga abatie, purificand-o. Rasul, insa, a invins focul si timpul!
Interesante toate aceste idei care se desprind din romanul lui Eco, o carte pe care daca ai inceput sa o citesti, cu siguranta ca nu o vei mai lasa din mana pana ce vei ajunge la ultima fila!
Cateva randuri care mi-au placut in mod special:
"Abatele Abbone: Iar în privinţa ereticilor am o regulă, şi se rezumă la răspunsul pe care l-a dat Arnaldo Amalrico, abatele din Citeaux, când a fost întrebat ce să facă cu cetăţenii din Béziers, oraş bântuit de erezie: omorâţi-i pe toţi; Dumnezeu o să-i recunoască pe-ai lui."

"Guglielmo: Oamenii simpli sunt vite de tăiat, de folosit când sunt buni să încurce puterea adversă şi de sacrificat când nu mai sunt buni de nimic." - se potriveste si in ziua de azi, nu?

"Nu există nimic care să acapareze şi să lege sufletul ca dragostea."

P.S. Recent am descoperit ca in 2013, Eco a scos o editie revizuita a acestui roman, in care, la sugestia editorilor americani, a eliminat multe citate in latina, a cizelat anumite fraze, aducand noul roman intr-o forma mai usor de parcurs de catre cititorii sai. Ma intreb de ce nu i s-a sugerat si lui Gabriel Garcia Marquez sa faca asa ceva cu romanele sale ;) Putin trist, nu-i asa? Incepem sa ne rugam scriitorii sa scrie mai pe intelesul nostru, in loc sa incercam noi sa ajungem la nivelul lor.

Posted in: Hrana pentru suflet