StartCounter

luni, 4 iunie 2018

Au inflorit teii!

A inceput una din (putinele) cele mai frumoase perioade ale vietii la oras: au inflorit teii! Iar parfumul lor imbatator a cuprins strazile orasului, invitandu-te sa le strabati agale, adulmecand mireasma de neconfundat a acestor copaci minunati. Ador parfumul teilor. As sta ore intregi invaluita de el; as inchide ochii si m-as
imagina intr-o lume aparte, unde exista doar zambete si bucurie. Imi da o stare de bine, de calm, de speranta. Poate astfel s-a simtit si Eminescu, sub crengile batranului sau tei.
In urma vizitei la Iasi, am aflat ca teiul lui Eminescu are 540 de ani! Si ca supravietuieste datorita unui fenomen biologic extrem de rar. Practic, ramurile teiului au trecut prin trunchiul imbatranit,
de la o inaltime de peste 2 m, si au creat
radacini adventive, ceea ce permite copacului sa infloreasca an de an. Frumos, nu? Un arbore deosebit, ce nu se da batut, in ciuda tuturor furtunilor din secolele pe care le-a trait pana acum.
Sa ne lasam, asadar, imbatati de parfumul teilor, sa fim tari si sa tinem piept furtunilor din viata noastra precum ei!

luni, 21 mai 2018

Vacanta în Bavaria, unde oamenii își poarta costumele tradiționale, cu mândrie, la plimbarea de seara

Dirndl este denumirea rochiei tradiționale purtate de către femeile din Tirol și Bavaria. La aceasta rochie cu corset se adaugă o bluza alba, un sort colorat și pantofi cu toc mic. Rezultatul? Un costum tradițional minunat purtat cu multa mândrie de femeile din aceste regiuni. Din cate am înțeles, pe vremuri, aceasta era vestimentația slujnicelor și era făcută din bumbac foarte rezistent. Ulterior costumația a fost preluata și de nobili, materialele s-au îmbunătățit, astăzi cămașa, de exemplu, putând fi din mătase foarte delicata.
 

Costumul bărbaților este de asemenea foarte sic. Este format din pantaloni scurți, de obicei de culoare verde, cu diverse broderii, de obicei o floare de colt. Cămașă, pălărie, șosete groase de lână.
Prima data am văzut aceste costume în Salzburg. Nu în vitrine, ci purtate de oameni care se plimbau agale pe străduțele din centrul orașului. Am fost uimita și m-am îndrăgostit imediat de ele. Apoi le-am văzut prin toată Bavaria. Mi-a plăcut la maxim faptul ca oamenii țin atât de mult la tradițiile lor și nu au lăsat ca portul lor tradițional sa dispară în timp, asa cum s-a întâmplat la noi. Nu, ei le poarta cu mândrie la orice ora din zi, în orice zi (angajatele din multe restaurante și berarii servesc îmbrăcate în costume tradiționale). Dar mai ales în zilele de sărbătoare, asa cum am văzut într-o duminica, când am nimerit fără sa vrem în timpul unei sărbători dintr-un mic orășel de pe Drumul Romantic.
Atmosfera creata, când ii vezi pe acești oameni, e magica. Te simti purtat înapoi în timp, pe vremea cavalerilor și domnitelor. Bineînțeles, arhitectura orășelelor din aceste regiuni, Tirol și Bavaria, accentuează și mai mult senzația ca ești într-un tărâm de poveste. Asa ca, tabloul e complet: castele, case colorate, case pictate, străduțe pavate, costume tradiționale, ciolane de porc, bere. Bavaria și Tirol, doua regiuni pe care am avut bună inspirație sa vreau sa le vad și care mi-au depășit așteptările.


A fost ceva feeric, ca o întoarcere în timp. Am văzut care impodobite cu sute de flori, trase de cai voinici, și ei împodobiți frumos. Am văzut apoi parada caselor, care reprezentau orășelele dimprejur, și a oamenilor din acele orașele, îmbrăcați în costume specifice fiecărui orășel în parte. Bărbați, femei și copii. Îmbrăcați tradițional, începând cu pantofii și terminând ci gentuta doamnelor. Superb. Superbi oamenii, superba sărbătoarea în sine. Bineînțeles, atmosfera era asigurata si de butoaiele de bere, ciolanele și prăjiturile de casa care se găseau acolo din plin. O duminica minunata, un festival minunat se culoare, flori, mâncare, bere și mai ales, tradiție. Bravo lor ca nu își uita trecutul și se asigura ca noile generații vor face la fel.
 




















duminică, 4 martie 2018

Vrei sa te distrezi copios? Citește Trei într-o barca, de Jerome K. Jerome.

Trei intr-o barca, fără a pune la socoteala și câinele, de Jerome K. Jerome,  este o carte subțire și tare amuzanta, perfecta pentru o după-amiază în care vrei sa te destinzi. Întâmplările prin care trec cei trei prieteni împreună cu câinele lor sunt o excelenta sursa de umor. Acțiunea se petrece in epoca victoriana, și descrie călătoria pe Tamisa a trei prieteni împreună cu fox-terrier-ul lor, ce doresc o schimbare de peisaj și aer mult mai curat decât cel poluat al Londrei. Plecând de la aceasta idee, toate mișcările pe care le fac cei 4 -pregătirea bagajului, a proviziilor, manevrarea bărcii, vizitarea locurilor unde se opresc peste noapte și multe altele-sunt povestite cu mult haz și va vor stârni cu siguranță hohote de ras. Umorul nu este vulgar, nu e din cel ce poate fi repovestit, e tipul acela de umor britanic, extrem de savuros.
Așadar, o carte pe care o recomand cu căldură tuturor celor ce apreciază un umor de buna calitate.
Iată fragmentul de la începutul cărții. Practic, începi sa zâmbești de la primele cuvinte, iar pana la sfârșit razi în voie.
"Eram  patru:  George,  William  Samuel  Harris,  eu  şi  Montmorency.  Cu  pipele aprinse,  stăteam  cu  toţii  în  camera  mea  şi  discutam  despre  starea  noastră  jalnică  — jalnică  din  punct  de  vedere  medical, bineînţeles. Nu  se  simţea  bine  nici  unul  şi  asta  ne  neliniştea  la  culme.  Pe  Harris  îl  apucau  din când  în  când  nişte  ameţeli  atât  de  ciudate,  încât  abia  de-şi  mai  dădea  seama  ce  face.  Şi George  avea  ameţeli,  nici  el  nu  prea  ştia  pe  ce  lume  trăieşte.  Cât  despre  mine,  aveam ficatul  deranjat.  Ştiam  că  am  ficatul  deranjat,  deoarece  numai  cu  puţin  mai  înainte citisem  o reclamă  de  pilule  hepatice,  unde  erau  descrise  amănunţit  diversele  simptome după  care  îţi  poţi  da  seama  că  ficatul  nu  funcţionează  cum  trebuie.  Eu  aveam  toate aceste  simptome. Lucru  foarte  curios:  ori  de  câte  ori  îmi  arunc  ochii  pe  vreo  reclamă  medicală, ajung  inevitabil  la  concluzia  că  sufăr  de  boala  respectivă,  în  forma  ei  cea  mai  virulentă. De  fiecare  dată,  diagnosticul  pare  să  corespundă  întocmai  tuturor  senzaţiilor  încercate de  mine. Îmi  amintesc  cum  m-am  dus  într-o  zi  la  British  Museum,  ca  să  mă  documentez  cu privire  la  tratamentul  unei  uşoare  indispoziţii  ce  mă  tot  sâcâia  —  cred  că  era  vorba  de boala  fânului.  Mi  s-a  adus  cartea  şi-am  citit  tot  ce  mă  interesa.  Apoi,  aproape  fără  să-mi dau  seama, am început  să  răsfoiesc  alene  paginile  şi  să  studiez, într-o  doară, bolile, una după  alta.  Nu-mi  aduc  aminte  cu  ce  anume  am  început,  în  orice  caz,  era  o  boală cumplită,  nimicitoare,  iar  înainte  de  a  fi  străbătut  măcar  jumătate  din  lista "simptomelor  premonitorii",  eram  încredinţat  că  o  am  într-o  formă  foarte  gravă.  Am rămas  înlemnit  de  groază,  iar  apoi,  cu  nepăsarea  pe  care  ţi-o  dă  doar  deznădejdea,  am mai  răsfoit  câteva  pagini.  Am  dat  de  febra  tifoidă,  am  citit  simptomele  ei  şi  am  descoperit  că  am  febră  tifoidă,  că  o  aveam  probabil  de  luni  de  zile,  dar  fără  să  ştiu.  M-am întrebat  ce  s-ar  mai  putea  să  am!  A  venit  rândul  choreei  şi  am  constatat,  după  cum  mă aşteptam,  că  sufăr  şi  de  choree.  Şi,  cum  cazul  meu  începea  să  mă  intereseze,  m-am hotărât  să-l  cercetez  până  la  capăt,  de  astă  dată  pornind  alfabetic.  Am  deschis,  aşadar, la  "acetonemie",  descoperind  că  mă  ofilesc  din  pricina  ei  şi  că  stadiul  acut  al  bolii  avea să  se  declare  în  următoarele  cincisprezece  zile.  Am  răsuflat  uşurat  constatând  că  sufăr de  nefrită  cronică  doar  într-o  formă  benignă,  astfel  că,  în  privinţa  ei,  puteam  trăi  încă mult  şi  bine.  Aveam  holeră  cu  complicaţii  grave,  cât  despre  angina  difterică,  se  părea  că o  aveam  încă  din  leagăn.  După  ce  am  parcurs  cele  douăzeci  şi  şase  de  litere  ale alfabetului, am ajuns  la  concluzia  că  singura  boală  de  care  nu  sufeream era  artrita."

Nicole a aruncat un tort Pavlova la gunoi iar eu am vazut rosu în fata ochilor (ca un veritabil Taur ce sunt)

Am vazut recent un film în care Nicole Kidman arunca nonșalant la gunoi un tort Pavlova. O mica felie scăpă, în rest, minunăția de bezea, frișcă și fructe ajunge în punga de gunoi. Gestul acesta m-a revoltat peste măsură. Și nu e pentru prima data. Ori de câte ori vad mâncare irosita, atât în realitate cât și în filme, ma înfurii. O mare parte a populației lumii trăiește în condiții modeste, iar prin Africa copiii mor, efectiv, de foame. Știu, gândim ca nu e vina noastră, ca nu avem ce face, ca alții sunt responsabili, ca alții au resursele financiare sa ia masuri consistente, ca alții sunt în pozițiile cheie prin care ar putea transforma existenta mizera a multor oameni într-una decenta. Dar, chestia e ca putem face ceva și noi. Pare puțin, dar dacă fiecare dintre noi și-ar da interesul, puținul de la fiecare s-ar cumula în ceva mare, care sa aducă efectiv o schimbare. Așadar, sa facem chestii de bun-simt: sa stingem lumina când ieșim din camera, sa închidem robinetul cât timp ne periem dinții, sa refolosi pungile de plastic si sa nu mai irosim mâncare. Sa cumpărăm atât cât consumam, sa inventam rețete noi cu ce avem prin frigider, sa nu mai aruncam mâncarea în ziua expirării, deoarece pentru marea majoritate a alimentelor aceasta este doar orientativa. De ex, am gătit branza Ricotta la 3 săptămâni de la expirare și nu s-a întâmplat nimic, prajitura a fost super gustoasa.
Cei implicați în industria filmului, documentarelor, persoanele publice în general, au de asemenea o mare responsabilitate și trebuie sa facă tot posibilul sa ii responsabilizeze pe cei care ii urmaresc. Am observat ca faza aceasta a aruncării mâncării apare mai ales în filmele americane. Europenii si restul lumii sunt mult mai responsabili, cel puțin în filme. Americanii, în schimb, cu casele lor imense în care locuiesc doar doi oameni, cu mașinile mari, porțiile mari, sunt cei mai iresponsabili și disprețuitori oameni cu privire la resursele pe care le consuma. Eu știu America doar din filmele și documentarele pe care le vad la TV. Cred însă ca reflecta destul de bine societatea americana, cultul lor pentru ei înșiși, faptul ca se cred "great" și considera ca merita orice și sa consume oricât. De altfel, societatea americana e afectata în mare parte de obezitate morbida, fapt care arata ca efectiv nu știu când e momentul sa se oprească din acest consum iresponsabil. 
As vrea sa nu mai vad, niciodată, în vreun film, mâncare aruncata și alte resurse distruse fără rost. Și, ca o femeie căreia ii place sa gătească, în special prăjituri, nu as mai vrea sa vad, ever, un tort aruncat la gunoi. Doar cineva care nu a gătit în viata lui ar putea face asa ceva. Cineva fără respect pentru munca, timp și, în special, pentru hrana pe care, momentan, ne-o permitem. 
Sa arătăm, așadar, mai mult respect pentru ce avem, recunoștință ca, din întâmplare, ne-am născut în locul unde putem manca orice la orice ora din zi sau noapte, și responsabilitate pentru lumea în care trăim și în care am vrea, nu-i asa, sa trăiască și copiii noștri.

P.S. A nu se înțelege de aici ca am ceva cu Nicole Kidman. Dimpotrivă. Este o actrița minunata, și ii urmăresc filmele cu mare placere. 

joi, 1 martie 2018

Vreti sa trimiteti o carte postala personalizata prin Posta Romana? Exista MyPostalcard

Astăzi, 1 martie 2018, mi-am dat seama ca, din cauza zăpezii ce a căzut în ultimele zile, am uitat sa trimit bunicilor un martisor. De obicei cumpăr o felicitare pe care o expediez cu Posta Romana.  Deoarece bunicii nu au telefon mobil sau acces la Internet, Posta ramane singura optiune prin care pot sa le fac o mica bucurie.

Afara zapada e mare, plus un ger de crapa pietrele (-10 grade C). Asadar, am intrebat: "oare nu exista vreun serviciu care sa trimita o felicitare prin posta?" Google mi-a raspuns imediat ca DA, exista un astfel de serviciu al Postei Romane, lansat pe 27 martie 2017.

MyPostalcard se numeste serviciul, si tocmai l-am folosit pentru a trimite o carte postala personalizata cu o fotografie aleasa de mine. Am incarcat fotografia, am scris urarea, am completat datele destinatarului si ale mele, expeditorul, si am ales serviciul Premium, care trimite cartea postala in plic inchis, cu tarif national 5.7 lei. Celalalt serviciu, Basic, ar fi trimis-o fara plic, cu 3.8 lei. Timpul de livrare este de maximum 3 zile pentru MyPostalcard Premium, şi de maximum 6 zile, pentru categoria MyPostalcard Basic (se pot trimite carti postale si international, caz in care preturile si timpul de livrare sunt putin mai mari).

Am platit online, cu ajutorul card-ului bancar printr-un serviciu securizat de plati online pus la dispozitie de BCR; in cateva minute am primit confirmarea platii si factura.

Din ce am inteles, aceste carti postale digitale vor fi transmise electronic, în mod automat, către Sucursala Fabrica de Timbre unde, după confirmarea plăţii, se efectuează operaţiunile de tipărire pe suport fizic, sortare şi introducere a trimiterilor MyPostalcard în reţeaua poştală.

Asadar, in maximum 3 zile, bunicii mei vor primi o felicitare de la nepoata lor, prin care le transmite toata dragostea ei; un gest mic, dar care pe ei ii va bucura. 

Ceea ce ma bucura pe mine este faptul ca Posta Romana a facut, in sfarsit, un pas inainte in ceea ce priveste modernizarea si adaptarea la vremurile intens tehnologizate pe care le traim. A reusit sa imbine doua chestii importante: serviciul online si serviciul fizic. Sunt multe situatii in care online-ul nu ajunge. Cazul bunicilor mei, batrani, fara smartphone sau computer, este un exemplu. Si mai e ceva: nu se compara o felicitare virtuala cu una pe hartie. Va spun sincer, ca la cele virtuale eu nici nu ma uit, pentru ca nu ma ating absolut deloc emotional. E altceva insa cu cele pe hartie. Nici nu le arunc, am felicitari de acum 10-15 ani, cand se dadeau cu ocazia zilelor de nastere, de nume. Scrisul de mana este iarasi un lucru pe cale de a fi pierdut. Iar un mesaj scris de mana denota multa grija si atentie pentru persoana careia ii este adresat. Intr-adevar, serviciul MyPostalcard nu rezolva problema scrisului de mana (!), dar tot e mai bine decat un sms sau email.





vineri, 16 februarie 2018

Blandetea noptii, de F.S.Fitzgerald - despre iubire, dependenta si evadare

In ultimele zile ale vacantei am reusit sa termin Blandetea noptii, faimosul roman al lui F. S. Fitzgerald. Am inceput cartea mai demult, însă primul capitol a fost tare greu de terminat. Stilul flashback folosit in aceasta parte a cartii, cu multiple evocari ale trecutului, precum si introducerea numeroaselor personaje, salturile rapide intre povestile acestora, frazele lungi, indiciile prea multe sau prea putine, toate acestea m-au facut sa incetinesc ritmul si sa recitesc anumite pasaje pentru a intelege actiunea. De cateva ori am fost tentata sa renunt, deoarece, in acest prim capitol scriitorul nu mi-a starnit interesul pentru poveste, pentru personaje, nu doream sa ii cunosc mai bine pe sotii Diver.
Am continuat sa citesc, doar datorita faptului ca e vorba de Fitzgerald. Si, intr-adevar, urmatoarele doua parti au reusit sa ma tina cu sufletul la gura, sa imi creeze acea dependenta de poveste care ma face sa las totul deoparte si sa citesc.
Asadat, povestea sotilor Diver a reusit sa ma captiveze. Dick, tanar psihiatru, se indragosteste de Nicole, o tanara frumoasa, bogata, dar cu ceva probleme psihice, pe care Dick reuseste in mai multe randuri sa le trateze. Casnicia lor, invidiata de toata lumea, pare perfecta. Ei par perfecti. Insa imaginea frumoasa incepe sa se destrame pe masura ce Nicole devine din ce in ce mai sigura pe ea. Pare ca puterea lui Nicole se trage din Dick, pare ca aceasta casnicie a existat doar pentru ca ea sa se reintregeasca. Intr-un final, se despart, Dick, epuizat fizic si psihic, iar Nicole mai bine ca niciodata. Aceste relatii, in care la inceput unul este slab, dependent de celalalt, sfarsesc uneori astfel, raportul de forte inversandu-se. De aceea este bine sa fie un echilibru in toate, in special in ceea ce priveste relatia dintre doi soti.
Nu stiu daca asta este ce a vrut sa transmita Fitzgerald; ce am inteles eu este ca sunt oameni care se agata de alti oameni si isi iau de la acestia energia necesara vietii. Unii o dau de bunavoie toata viata sau o perioada. Se poate ca doar asa sa isi gaseasca adevaratul rost. Insa uneori ajung la capatul puterilor, nu mai vor, nu mai pot, nu mai au energie de dat. Unii se rup si isi refac viata. Altii, ca Dick, nu isi mai gasesc niciodata rostul si se preumbla prin diverse colturi ale lumii, negasindu-si linistea cu adevarat.
Aceasta carte nu trebuie citita pe fuga; rezervati-va timp pentru ea, pentru a o parcurge pe indelete, pentru a urmari si intelege scriitura lui Fitzgerald.

joi, 15 februarie 2018

Soțul meu, Michael, de Amos Oz - despre viata în doi atunci când nu exista fiorii dragostei

Cu greu am reușit sa termin cartea Soțul meu, Michael, a scriitorului israelian Amos Oz. Aceasta a fost una dintre primele cărți scrise de el, devenind rapid un bestseller. "Cronica unei casnicii esuate", cartea are în prim plan pe Hanna și Michael, doi oameni care se căsătoresc mult prea repede, fără sa își acorde timpul necesar cunoașterii profunde. Ea, studenta la Litere; el, student la geologie. Ea, poetesa fără sa scrie poezii, după cum o caracterizează socrul, el, realist convins. Era de așteptat ca ei sa nu ii fie îndeajuns existenta calma, fără riscuri, plicticoasa, pe care i-o poate oferi el. El, conștient ca s-a însurat cu o fata frumoasa, care ar fi putut avea orice băiat, face tot ce ii sta în putință, uneori chiar mai mult, pentru a o face fericita. Îngrijește copilul abia născut, face cumpărături, gătește, curata, și, în același timp, își da licență și își începe teza de doctorat. În tot acest timp, Hanna, care a renunțat la facultate și muncește ca educatoare la o grădiniță, își potolește frustrările și așteptările neîmplinite cheltuind fără rost, pe haine și mobilier, aproape toți banii din casa. Am intuit ca Hanna vrea un bărbat plin de viata, mai puțin inteligent decât Michael pentru a nu se simți complexata, un bărbat cu care sa rada, sa călătorească, sa facă nebunii, un bărbat nu atât de bine ancorat în realitate ca Michael. Cu toate ca reușește, după ani, sa ajunga la împlinirea fizica alături de soțul ei, nu reușește cu niciun chip sa și-l apropie, percepandu-l ca pe un străin. Nici copilul, un băietel inteligent și curios, la ale cărui întrebări doar tatăl ii răspunde cu placere, nu reușește sa își facă părinții sa se îndrăgostească. Pentru ca la concluzia aceasta am ajuns: Hanna și Michael, doi tineri de 19 și 22 de ani, s-au hotărât sa se căsătorească fără sa fie îndrăgostiți unul de celalalt. Da, se plăceau, au ajuns sa se și iubească la un moment dat, având acea iubire care apare datorita traiului în comun, dar nu au avut acea iubire cu uitare de sine, când nimic din jur nu mai contează, doar omul se lângă tine. Acea iubire când doi oameni devin unul, uniune completa, spirituala și fizica. Michael, fire realista, e mulțumit ca e soția lui. Hanna, suflet neîmplinit, rămâne cu o neliniste, ca atunci când aștepți ceva, dar nu știi ce. Incapabila sa facă ceva sa iasă din aceasta situație, se resemnează, pregătindu-se pentru o mulțime de ani la fel de plictisitori.
Acțiunea se petrece în Ierusalimul anilor '50, și aflam, cu aceasta ocazie cate ceva despre oraș și oamenii care trăiesc în el. 
De ce am terminat greu aceasta carte? Pentru ca Amos Oz a fost greu de urmarit; cartea e plina de descrieri lungi ale orașului, ale viselor Hannei. Uneori și activitățile zilnice sunt descrise cu prea multe cuvinte. Sunt genul de cititor care își faureste o imagine cu cuvintele fiecărei pagini. Fiecare carte se transforma, în mintea mea, pana la urma într-un adevărat film. Cu cat scriitura e mai clara, cu atât filmul meu e mai bun. Dar, filmul făurit din aceasta carte are multe părți lipsa, deoarece nu am reușit sa unesc cuvintele pentru a forma imaginea corespunzătoare. De aceea, cred ca nu voi mai citi, cel puțin în viitorul apropiat, vreo carte a lui Amos Oz. 

 
Design by Wordpress Theme | Bloggerized by Free Blogger Templates | free samples without surveys
Contributions to this blog are licensed under a
Creative Commons License
This work is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Unported License
Creative Commons License
This work is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial 3.0 Unported License .