Magicianul, de John Fowles, o carte care te imbogateste spiritual ~ Idei de relaxare

Magicianul, de John Fowles, este una din acele carti pe care pur si simplu TREBUIE sa le citesti. Impartasesc ideea pe care am regasit-o pe alte site-uri de recenzii: este o carte frustranta. Aceasta senzatie este data in special de finalul cartii, ramas la latitudinea fiecarui cititor in parte. Da, este una din acele carti care te indeamna sa gandesti, sa analizezi, sa introspectezi, si, la sfarsit, sa alegi calea pe care tu insuti ai alege-o, daca ai fi trait aievea intamplarile citite.

Am citit ca autorului i-a luat foarte multi ani sa termine aceasta carte si am inteles de ce. Este plina de referiri la literatura, in special opere shakespeariene, istorie, mitologie, psihologie si psihanaliza. Toate sunt date in contextul intamplarilor relatate, deci pentru o buna intelegere a cartii este necesar sa incerci sa intelegi si aceste referinte. Este, prin urmare, o carte care se citeste cu internet-ul alaturi.

Povestea poate fi rezumata astfel: un tanar, Nicholas Urfe, profesor de engleza, ajunge pe o insula greceasca, unde traieste mai multe intamplari, avand impresia ca joaca intr-un film absurd regizat de un proprietar al unui domeniu de pe insula, Maurice Conchis, batran bogat (Bogăţia e un monstru. Îţi trebuie o lună ca să înveţi s-o controlezi din punct de vedere financiar, dar e nevoie de ani întregi ca să înveţi s-o controlezi din punct de vedere psihologic) si plin de mister, cu un trecut controversat. Toate intamplarile prin care trece acest tanar sunt create special pentru el, cu scopul de a-l invata ceva. Ce trebuie sa invete incearca si el, in permanenta, sa afle, dar adevarul este foarte greu de aflat, fiind nevoit sa isi croiasca drum printre toate minciunile si rastunarile de situatie care ii sunt servite incontinuu de Conchis si cei afiliati lui. Caci Conchis are un intreg arsenal de personaje, menite sa il joace pe degete pe Nicholas, sa il deruteze, sa il faca sa se indragosteasca, sa minta, sa iubeasca si sa urasca. Sunt atat de multe straturi ale minciunii si inselatoriei, fiecare minciuna pe care el o demasca ii este explicata prin alte si alte minciuni, incat bietul Nicholas ajunge sa nu mai aiba incredere in nimeni, sa priveasca pe toata lumea cu suspiciune, sa creada ca toti si toate il deservesc pe Conchis.

Scopul acestui joc diabolic este, se pare, acela de a-l face pe Nicholas sa realizeze ca trebuie sa se schimbe. Trebuie sa invete sa zambeasca, dar asa cum intelege Conchis zambetul: A zâmbi nu înseamnă atât să alegi o atitudine în faţa vieţii, cât să recunoşti şi să exprimi natura cruzimii fundamentale, ineluctabilă a vieţii pe care nu putem nici măcar să încercăm să o evităm, ea fiind însăşi existenţa umană.

Trebuie sa invete sa iubeasca, sa se lase iubit, sa nu raneasca. Sa nu urmareasca doar propria placere, de multe ori fizica. Sa nu se mai izoleze de oameni, sa incerce sa se adapteze societatii (cinismul de orice fel este o mască pentru neputinţa de adaptare), sa nu mai faca acele alegeri care sa il indeparteze de viata, de oameni (ideea că ne plac oamenii este o iluzie pe care trebuie s-o păstrăm în noi dacă vrem să trăim în societate), de iubire. Cel putin asta am inteles eu ca trebuia sa invete Nicholas: În viaţa fiecăruia are loc un moment de maximă intensitate. Atunci trebuie să ştii să te accepţi. Este momentul în care eşti ceea ce eşti şi totodată ceea ce vei fi.

INSA, modul in care este invatat si tacticile aplicate nu mi-au placut in totalitate. Pana la un punct, jocul e simpatic, asa il gaseste si Nicholas, se lasa atras de el, fermecat, de abia asteapta runda urmatoare. Se simte magulit ca este personajul principal, ii place atentia care i se acorda, cu atat mai mult cu cat cautase aceasta atentie toata viata. Asa cum marturiseste si el, toata viata sa se comportase ca si cum ar fi jucat intr-un film si ar fi fost permanent urmarit si judecat. Ei bine, acum asta i se intampla in realitate si, repet, ii place. Cu atat mai mult cu cat in scena apare o tanara extrem de frumoasa (va afla insa ca frumuseţea este ceva de adaos. Ca ambalajul în jurul cadoului. Nu e cadoul în sine), rafinata, inteligenta, de care se indragosteste si pentru care rupe si ultima legatura cu fosta sa prietena, Alison, o fata simpla in sensul de nu foarte complicata in dorinte si trairi, o fata care il iubeste sincer, care nu se joaca si tot ce vrea este sa fie cu el. Am ramas cu impresia ca tot acest film in care joaca Nicholas este ca urmare a faptului ca el o paraseste pe Alison, renunta la aceasta iubire, o parte din egoism, o parte din comoditate (ii este mai simplu sa fie singur, sa nu fie responsabil pentru nimeni), o parte din faptul ca nu o iubeste de ajuns de mult astfel incat sa vrea sa fie cu ea tot restul vietii. Si acum ajungem la partea la care eu personal am considerat ca regizorul (sau regizorii, pentru ca la final am avut impresia ca nu este doar Conchis) filmului lui Nicholas a exagerat. A recurs la niste tactici mai putin ortodoxe, care, dupa parerea mea, au facut mai mult rau decat bine, in sensul ca in loc sa determine o schimbare in bine in Nicholas, dimpotriva, l-au infuriat, l-au facut sa isi piarda increderea in oameni si femei in special. Bine, jocul este referit in cele din urma ca "jocul de-a Dumnezeu", asa ca nu e de mirare ca regizorul/regizorii au considerat ca este perfect normal sa actioneze asa cum au actionat.

Nu cred ca Nicholas si Alison raman impreuna. Iubirea invinge multe, dar nu tot. Trebuie sa lupti pentru iubire, dar trebuie sa stii si cand sa te opresti din aceasta lupta, pentru ca iubirea impusa cu forta isi pierde sensul. Prin iubire nu poti trece chiar peste tot si toate. Alison nu va putea sa treaca, complet si pentru totdeauna, peste faptul ca, la un moment dat, Nicholas a parasit-o. Faptul ca s-a reintors la ea nu spune in mod clar ca o iubeste mai presus de orice, ci doar ca si-a dat seama ca ii este mai bine cu ea. Pentru moment. La randul sau, Nicholas nu va putea trece peste gestul lui Alison de a-i lasa pe "ceilalti" sa ii insceneze sinuciderea si sa se foloseasca de ea pentru a observa reactiile lui Nicholas. In felul lui, egoist, atipic, Nicholas a iubit-o si s-a simtit responsabil pentru moartea ei, cu toate ca sinuciderea este cel mai egoist gest pe care un om poate sa il faca (Nebunia de a căuta moartea este ultima şi cea mai mare perversitate a noastră. Venim din noapte, plecăm în noapte. Ce rost are să trăim în noapte?). In momentul in care Alison reapare, se simte tradat si l-am inteles. Nu cred ca trebuie sa te joci cu astfel de lucruri. In plus, se asteapta ca Alison sa ii ceara iertare pentru acest joc fara sens, iar ea nu e dispusa sa faca asa ceva. Asadar, fiecare are anumite asteptari, pe care celalalt cred ca nu i le poate satisface, iar in aceste conditii, nu se poate cladi o viata impreuna. Se poate incerca, dar nu cred ca se va reusi, pentru ca toate frustrarile si sperantele inselate vor iesi la suprafata mai devreme sau mai tarziu

Daca ar fi sa judecam dupa ultimele randuri ale cartii, cred ca autorul vrea ca cei doi sa incerce sa ramana impreuna: mâine să iubească cel care n-a iubit niciodată şi cel care a iubit să iubească mâine, deoarece, tot in carte gasim ca dragostea rezultă mai ales din aptitudinea de a iubi, existentă în noi înşine şi nu neapărat din faptul că partenerul are reale calităţi pentru a fi iubit. Sunt de acord cu aceasta afirmatie, mai ales ca ea explica si acele iubiri in care cel ce iubeste suporta cu stoicism brutalitatea verbala, fizica sau psihica a celui iubit. DAR, tot in carte gasim si plăcerea fizică nu este decât o plăcere; poate ceva mai mare decât celelalte, dar, oricum, o plăcere ca oricare alta. Nu reprezintă decât un aspect - şi nu cel mai important - al relaţiei pe care o numim iubire. Lucrul esenţial este adevărul, încrederea care se stabileşte între doi oameni, două suflete, două spirite... cum vrei să-i spui. Că adevărata infidelitate este cea care ascunde infidelitatea fizică. Pentru că lucrul care nu trebuie să existe niciodată între doi oameni, care şi-au oferit unul altuia dragostea, este minciuna. Atat Nicholas, cat si Alison, au mintit. Din acest motiv cred ca jocul lui Conchis ar fi avut pana la urma rezultatul urmarit, acela de a-l face pe Nicholas constient de cine este cu adevarat si de a vrea sa se schimbe, daca nu ar fi introdus minciuna lui Alison. Sau, poate, scopul a fost sa ii aduca pe cei doi pe pozitii egale, pentru a incepe un nou capitol impreuna. Dar continui sa cred ca nu poti cladi ceva trainic avand la baza o minciuna.

Foarte multe randuri ale acestei carti merita citate; sunt multe aspecte ale vietii omului, ale hazardului care hotaraste de multe ori in locul nostru (Ăsta e jocul hazardului. Nu hotărăşti tu dacă eşti sau nu), ale dragostei, ale vointei, asupra carora autorul poposeste, isi exprima gandurile si ne indeamna sa analizam si sa fim sau sa nu fim de acord cu el. Cateva randuri cu care sunt complet de acord:

Învaţă să fii crud, învaţă să fii neîndurător, învaţă să supravieţuieşti! Nu ne alegem piesa şi nici rolul. Întotdeauna va fi Othello. Iar a fi înseamnă întotdeauna a fi Iago.
Bărbaţii văd obiecte acolo unde femeile văd relaţiile dintre obiecte; relaţii generate de nevoia pe care obiectele o au unul de celălalt, de nevoia de dragoste si de dorinţa de armonie. Este o dimensiune în domeniul sentimental care barbaţilor le lipseţe cu desăvârşire. O dimensiune care face ca toate femeile adevărate să nu vadă în război decât o odioasă absurditate. Am să-ţi spun eu ce e războiul. Războiul e o psihoză creata de incapacitatea de a percepe relaţiile.

Eterna sursă a tuturor spaimelor, a tuturor ororilor, a tuturor răutăţilor e omul.

Si, nu in ultimul rand, ceva cu care rezonez pe deplin:

Trebuie să rămânem puţin copii până la sfârşitul vieţii noastre şi să păstrăm inocenţa copilăriei întru maturitate creatoare.