O oaza de liniste sufleteasca, la capatul unui drum ce iti testeaza credinta

De fiecare data cand privesc aceste poze, retraiesc acea senzatie de bucurie pe care am trait-o cand am vizitat acest schit micut din Munceii Raraului. Este vorba de Schitul Sf. Ioan Iacob Corlateni, o manastire oarecare, am putea crede, din "tinutul manastirilor", Bucovina. Putini turisti ajung si aici, dupa periplul pe la Sucevita, Moldovita, Voronet si atatea altele.

 

Schitul este situat la cativa km de Pojorata, avand o istorie interesanta. Pe locul acestuia a fost ridicata initial o cruce pentru Fecioara Maria, de catre un localnic, Constantin Corlateanu, caruia Fecioara i-a aparut in vis si l-a vestit ca fiul sau, dat disparut in razboi, traieste. Dupa cativa ani, acesta se intoarce acasa, iar tatal sau pune temelia vechii biserici cu hramul Sfanta Treime, care va fi demolata in timpul regimului comunist. Actuala bisericuta de lemn a fost construita pe locul celei daramate de catre unul din cei care au participat la demolare (povestea spune ca restul au murit la scurt timp dupa ce au infaptuit acest lucru). Schitul se redeschide dupa 1990, iar in 1995 incepe constructia noii biserici, din piatra, cu hramul Sf. Ioan Iacob Hozevitul. 

Nu atat istoria sa, cat aspectul bisericii de lemn este cel care indeamna la mirare si admiratie. Desi foarte simpla in ansamblu (poate tocmai de aceea), cu o constructie putin ciudata, o culoare si mai ciudata - albastra - biserica iti da un sentiment aparte, o liniste pe care in putine lacase, asaltate de turisti, o mai gasesti. Asezata pe un varf de munte, are o priveliste ce se muleaza exact pe spiritul ei - te face sa regandesti lucrurile cu adevarat importante in viata, sa te evaluezi si sa iti promiti ca vei incerca sa fii mai bun.

Ce imi va ramane insa intiparit in minte cel mai mult, legat de acea bucurie de care vorbeam la inceput, este drumul pana la schit. Este un drum forestier de 2-3 km, nu stiu exact, dar pentru mine, si din cate am inteles, si pentru altii, a fost un adevarat deal al Golgotei - simti ca iti iese sufletul si ca iti ispasesti cele mai negre pacate. Nici pe munte nu mi-a fost atat de greu ca pe acest drum, care are o panta foarte, foarte abrupta. Nu-i de mirare ca drumul e impanzit de bancute si de iconite pe fiecare copac, care te indeamna sa nu renunti, sa lupti cu dorinta de a te opri, de a abandona, si sa tragi aer in piept si sa mai urci 10m. Cumplit acest drum, dar cu atat mai profund este ceea ce simti cand in fine ajungi la capatul lui. In definitiv, ceea ce dobandesti prin munca si efort, este pretuit de infinit de ori mai mult decat tot ceea ce ti se ofera pe gratis, nu?

Posted in: Hoinari prin lume